Dorul de a merge acasă în cer este un dor sfânt, născut nu din plictiseala vieții de aici, ci din conștientizarea că sufletul nostru aparține unei alte lumi. Dumnezeu a pus în noi veșnicia, iar aceasta ne cheamă mereu înainte, dincolo de ce putem atinge și înțelege pe deplin acum. Când privim frumusețea creației, când simțim căldura iubirii, când plângem pentru suferință sau suspinăm după pace, în inimă se ridică un glas blând care spune: nu acesta este sfârșitul; există un loc unde toate dorurile se împlinesc.
Cerul nu este doar o destinație, ci este adevărata noastră casă. Aici suntem străini și călători. Trecem prin momente de bucurie și momente de încercare, dar oricât de frumoase ar fi clipelor de pace, ele ne sunt doar umbre ale unei realități mult mai mărețe. Inima noastră tânjește după ceva mai profund, mai curat, mai deplin – tânjește după prezența deplină a Domnului nostru Isus Hristos. Nici o binecuvântare de pe pământ, nici o izbândă, nici o împlinire nu pot egala ceea ce sufletul va trăi atunci când Îl vom vedea față în față.
În cer nu vom mai vorbi despre El ca despre Cel iubit nevăzut, ci Îl vom privi în slava Lui. Mâinile Lui, marcate de cuiele răscumpărării, vor fi dovada eternă a iubirii Sale fără margini. Acolo, tot ceea ce aici am crezut prin credință, vom vedea prin ochi. Tot ceea ce am purtat prin lacrimi, vom primi în bucurie. Tot ceea ce am așteptat, vom avea deplin. Nu va mai fi întristare, nu va mai fi spaimă, nu va mai fi moarte. Fiecare suspin va fi înlocuit cu cântare, iar fiecare rană cu vindecare veșnică.
De aceea, chiar și atunci când drumul devine greu, când poverile sunt apăsătoare sau când viața pare a nu ne mai lăsa putere, în noi rămâne speranța. Nu speranța ca un gând frumos, ci ca o realitate promisiune făcută de Însuși Domnul nostru. El a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc.” Acolo nu vom fi vizitatori vremelnici, ci fii și fiice ale Tatălui, primiți cu brațele deschise. Și dacă El pregătește un loc, atunci drumul nu este zadarnic, lupta nu este în zadar, credința nu este în zadar.
Uneori, dorul acesta se simte în momente de liniște, când privești cerul și simți o chemare din adâncul inimii. Alteori, dorul vine cu lacrimi, când te desparți de cineva drag sau când treci prin valea durerii. Dar dorul nu este slăbiciune. Este legătura noastră vie cu Împărăția lui Dumnezeu. Este dovada că nu suntem făcuți pentru întuneric, ci pentru lumină. Nu suntem făcuți pentru ruină, ci pentru slavă.
Și da, va veni ziua aceea. O zi în care toate lucrurile se vor aduna în împlinirea lor. O zi în care vom intra pe porțile cetății cerești și vom ști că am ajuns acasă. Acolo unde nimic nu ne va mai lipsi. Acolo unde dragostea va fi deplină. Acolo unde Isus, Mielul și Regele nostru, va fi lumina și bucuria veșnică.
Până atunci, trăim cu dor. Dar trăim cu nădejde. Și fiecare pas pe acest pământ, fie el ușor sau greu, este un pas spre casă.
Claudia S.
