În aceste zile, elevii români susțin simulările pentru examenul de bacalaureat, un prilej care aduce din nou în atenție nu doar nivelul de pregătire academică, ci și conținutul educației oferite în școli. Literatura pe care o studiază acești tineri nu este doar materie de examen, ci și o pâlnie prin care li se transmit valori, perspective asupra vieții și modele de comportament. Așa cum subliniază Oliver DeMille în cartea A Thomas Jefferson Education, adevărata educație nu constă doar în memorarea de informații, ci și în formarea caracterului și a unei conștiințe morale profunde. Privind prin această lentilă, este legitim să ne întrebăm: ce fel de om formează canonul literar românesc?
Textele considerate esențiale în literatura română – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Baltagul de Mihail Sadoveanu sau Moara cu noroc de Ioan Slavici – sunt prezentate ca repere culturale și artistice. Ele impresionează prin realismul lor, prin construcția personajelor și prin valoarea documentară asupra unei societăți în transformare. Cu toate acestea, ele au un numitor comun: o viziune sumbră asupra naturii umane și o lipsă de repere morale clare.
Personajele acestor opere sunt deseori consumate de patimi distructive – gelozie, lăcomie, violență, dorință de putere. Ștefan Gheorghidiu este prizonierul propriei neîncrederi și al unei introspecții paralizante. Ion este definit de obsesia pentru pământ și sfârșește printr-o prăbușire morală. Vitoria Lipan face dreptate cu mâna ei, iar Ghiță, din Moara cu noroc, este devorat de dorința de îmbogățire. În toate aceste povești, răul este prezentat cu forță și intensitate, în timp ce binele, speranța, înălțarea interioară lipsesc sau sunt vag conturate.
Această viziune exclusivă asupra degradării omului, oricât de realistă ar fi, riscă să formeze o percepție deformată asupra vieții și a condiției umane. Cititorul tânăr, aflat în plin proces de formare, este expus unui univers în care virtutea este absentă sau neputincioasă, în care nu există exemple de înțelepciune, curaj moral, iertare sau demnitate. Într-o educație care ar trebui să încurajeze idealismul echilibrat și responsabilitatea personală, această literatură lasă loc, mai degrabă, pentru resemnare sau cinism.
De ce este importantă această discuție
Canonul literar nu este un simplu instrument educativ, ci o declarație despre cine suntem ca națiune și ce fel de oameni dorim să formăm. Dacă elevii sunt expuși ani la rând la opere care portretizează doar căderea, conflictul mocnit și corupția morală, fără a li se oferi și perspective de ieșire, riscăm să cultivăm o generație lipsită de idealuri, de modele reale de urmat și de încredere în forța binelui de a triumfa.
Nu contestăm valoarea literară a acestor opere și nici rolul lor în înțelegerea istoriei și a societății românești. Însă în ceea ce privește formarea caracterului, ele nu oferă suficient. Un canon național matur ar trebui să includă și opere care arată nu doar cum e omul când cade, ci și cum e omul când se ridică.
Literatura nu este doar o artă, ci și o forță educativă. Ea modelează felul în care tinerii privesc lumea, pe ceilalți și pe ei înșiși. Dacă dorim o societate în care responsabilitatea, curajul și noblețea interioară să nu fie doar concepte teoretice, atunci trebuie să ne întrebăm cu seriozitate ce literatură promovăm. Canonul românesc, așa cum este astăzi, descrie cu acuratețe prăbușirea morală, dar oferă prea puține repere pentru înălțare. Iar o educație care nu inspiră nu formează, ci doar informează.
Dacă vrem să formăm cetățeni capabili de integritate, curaj și gândire profundă, trebuie să le oferim lecturi care nu doar să reflecte lumea, ci să o și transforme în ceva mai bun.
Redacția Edictum Dei
